Doar pe străzile din centrul acestui oraș, când plouă mărunt, aproape invizibil, poți avea atât de acut sentimentul sfârșitului lumii.

Advertisements

100 de lovituri

Te-am lovit cu umbrela aia în cap de 100 de ori. Era o zi de toamnă închisă și umedă, cum e și azi, cum a fost mereu, c-un cer spălăcit și prea mult strigăt. Ți-am dat în cap și la dus, și la întors, și cu cât îmi ceream mai mult scuze, cu atât mai des recidivam și trosc, lăsam din greșeală umbrela în jos și te loveam ușor cu brațele de metal. Ne-am întâlnit țin minte lângă blocul Orange de la Victoriei, trebuia să luăm un autobuz până la liceu, să ne facem orele de practică. Cred că m-am molipsit la gura de metrou, unde oamenii n-aveau răbdare și-și deschideau umbrelele încă de pe scările rulante, lovindu-se și înjurându-se unii pe alții, în gând sau cu voce tare.

Nu știu dacă m-ai iertat, prima lovitură s-a abătut asupra capului tău când mi-ai spus că vine autobuzul

și m-am grăbit să o închid. Măcar nu era aglomerat, am mers cu un spațiu decent între noi, în care îmi puteam ține umbrela strânsă, plină de apă, și gesticula în voie. Am imitat și făcut glume tot drumul despre doamne ofilite ce scriau cu colțul inimii, dezvoltând patologii periculoase legate de 3 sau 4 autori canonici.

Pe partea dreaptă aveam în păr numai picături, o groază, luasem ploaia cu mine. Umbrela nu reușea să ne acopere decât foarte puțin.

In liceu, ghidată de tine, m-am ascuns în baie și-o profă ne-a confiscat pachetul de țigări din care fumam amândoi, pentru că tu nu mai aveai. Fumam în scârbă, nu știu ce mă apucase să iau Marlboro ultralights, avea un gust aproape chimic, de incerte hârtii și substanțe arse. Aveam să aflăm după 10 minute că profa care ne luase pachetul era cea cu care trebuia să ținem orele. A încercat să zâmbească, dar colțul buzelor i s-a oprit pe la jumătate, ca și rujul cu care nu reușise să-și acopere victorios gura uscată. Nu mă puteam dezlipi nici în timpul lecției de zâmbetul ăla, rămas parcă acolo pentru totdeauna. Noroc că ne-a împărțit ora în două, tu ai perorat despre Brâncuși și Cioran, care n-a mai vrut să aibă nimic de-a face cu România, iar eu am încercat să dreg busuiocul despre modernitate, Barbu, oul dogmatic și altele, ca să ne dea o notă acceptabilă și să nu ne prăpădim mediile.

Ploua deja torențial când am terminat și mi-am deschis iarăși umbrela. Resemnat, deși refuzasei, a trebuit să te strecori pe jumătate sub ea, și cum treceam nonșalant și mult prea repede peste bălțile și dâmburile de pe trotuar, te loveam invariabil cu ea în cap. Fiecare lovitură era o explozie de picături, săreau cât colo în jurul nostru, udând și mai tare părțile din noi care rămăseseră neacoperite. În Jack mi-ai spus că nu aveai nicio tragere de inimă să duci facultatea până la capăt, te simțeai un om terminat, iar eu degeaba încercam să-ți bag mințile în cap, cele 100 de lovituri de umbrelă nu erau îndeajuns. Ți-ai luat cred niște vodcă cu cola, au venit și niște colege la masa noastră, chiuleau de la curs, iar discuția noastră s-a curmat brusc, întreruptă de alte glume, de data asta pe seama profesorilor din facultate sau din liceu, diverse ființe ofilite cu părul creț și creierul neted care ne otrăviseră existențele de-a lungul timpului.

La plecare ploaia din fericire se oprise, nu a mai fost nevoie să deschid umbrela, și parcă ai fost mai vesel și mai bun tot drumul din Jack până la Unirii, pe care l-am făcut pe jos, sărind peste bălți cu apă și noroi și triste bucăți de rigips întinse peste șanțuri. Sprijiniți de balustrada de la metrou, am fumat amândoi aproape religios o țigară, era totul atât de gri în jur, cerul, blocurile, asfaltul, hainele oamenilor, încât și fețele și gesturile noastre deveniseră cenușii, iar în loc de cuvinte aveam pietricele și fire de praf. M-ai rugat să arunc umbrela aia la gunoi, nu era bună de nimic, cel mult de instrument de tortură. Aveai dreptate. Am râs, ai fugit spre 21, iar eu m-am ascuns repede sub pământ.

 

Toporaș

Dragă toporaș*,

Mi-am amintit astăzi de ziua în care oamenii de știință au descoperit că Universul ar avea gust de ciocolată** și cum tu, gândindu-te la mine, te-ai temut preț de câteva clipe pentru integritatea lui. N-a pățit nimic în cele din urmă, rezervele de ciocolată de pe Terra îmi sunt deocamdată suficiente. Poate mai încolo, când lumea mi se va dezintegra în milioane de bucățele, îmi voi îndrepta atenția către cele de univers. Acolo unde ai plecat, oamenii de știință sunt mai avansați decât aici, unde, ca să poată funcționa cum trebuie, institutele de fizică atomică sunt mai întâi stropite cu apă sfințită. Înaltele foruri preoțești nu suflă nici acum vreun cuvânt despre gustul universului, deși este evident pentru toată lumea că lui Dumnezeu îi place ciocolata, și nu tocmai cea de post. Probabil lucrează încă la un comunicat de presă despre rolul  Satanei în toată treaba asta. E curios cum vorbesc mereu mai mult despre cel din urmă, decât despre cel dintâi

De fapt, te invidiez cumplit, pentru că acolo unde ai plecat ești mult mai aproape de rezervele infinite de ciocolată decât mine. Peste 10, 20 de ani, oamenii de acolo vor pleca voluntari în spațiu ca să-l colonizeze și să exploateze uriașele plantații de cacao, unde fiecare boabă e o planetă în sine.  Pe când aici, abia se va inventa roata și ne vom extazia în fața carului cu boi. Vei spune că scriu prostii și chiar așa este, dar știi că la asta mă pricep cel mai bine. În liceu, elaborasem o amplă teorie asupra lui Napoleon și a importurilor de banane. Am uitat-o între timp.

Am fost la școală de curând și am stat exact în banca în care profa de engleză a scos în timpul orei, căutându-și cheile de la mașină, o pungă perfectă cu șase ouă, pe care le cumpărase de la piață în drum spre noi. Aș vrea și acum ca viața mea să încapă întreagă în coaja unui ou și să pot fi făcută omletă.

Ce-i drept erau mai anoste decât ouăle viu colorate ale Mașăi. Când ai plecat, era ceva mai mare decât o farfurie obișnuită și se învârtea agilă prin toată camera când o scoteam la plimbare. Se ascundea sub pat ore întregi și trebuia s-o momim cu morcovi și bucăți de pepene roșu ca să se întoarcă acasă. Astăzi e ceva mai mare decât două platouri de fructe la un loc și mult mai greoaie. Petele roșii de pe corp s-au mărit și ele, par acum niște mănunchiuri de cireșe.

De vreo două luni, de când nu ți-am mai scris, a început să se miște din ce în mai puțin. De ceva timp stă nemișcată în fotoliu, cu ochii închiși, ghemuită toată. Am crezut că e bolnavă inițial, am încercat să-i dau de toate, să-i cumpăr salate noi, ingenioase, crețe, colorate, iceberg, cu texturi dure sau moi, știi cât de mult îi place salata, dar Mașa refuza să mănânce sau să vorbească. Până la urmă am hotărât cu Mihai să o luăm de acolo și să o ducem la doctor, dar când am ridicat-o am văzut în fotoliul făcut căuș o puzderie de ouă viu colorate, albe cu multe, infinite puncte, unele roșii, altele verzi sau violete și ne-am mirat. Am avut mereu grijă ca Mașa să aibă o viață exemplară din punct de vedere moral și să nu iasă vreodată din casă. Nu-mi explic cum de s-a-ntâmplat.

Acum stăm și așteptăm. Mașa e tot acolo, pe fotoliu, o mai hrănim din când în când cu niște supă. Ne-a luat mult timp să ne facem curaj și să-ți scriem: nu e tocmai ușor să-i spui cuiva că va fi bunică. În ideea, desigur, că Mașa ar fi un fel de fată a ta, membru al familiei, și nu o simplă țestoasă de Galapagos.

Te voi ține mai des la curent cu starea Mașei de-acum înainte. Promit, de asemenea, să nu-ți transform nepoții în omletă.

Nu mai știu dacă vii pe 7 sau 8.

Pe curând,

A.

P.S. Nu uita, când o fi să vii, să aduci niște ciocolată din aceea cu alune și caramel sărat. Înainte să ajung în ceruri, trebuie să mă bucur de ciocolata de aici. Promit să te răsplătesc cu berea ce se cuvine.

 

*acest apelativ vine de la cuvântul prea puțin delicat „topor”, nicidecum de la floarea suavă ce poartă acest nume și crește prin pădurile autohtone de foioase.

**chiar a existat un articol despre universul care ar avea gust de ciocolată. între timp au început să spună că are gust de zmeură. niște trădători: http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/howaboutthat/5191040/Astronomers-find-Milky-Way-could-taste-of-raspberries.html

 

Ofelia

Plouase toată noaptea şi nu putuse dormi. Picăturile se auzeau ciudat, erau rare şi se loveau violent de geamuri, ca nişte păsări rătăcite, ca pasărea care se izbise de geamul din bucătărie în ziua în care trebuia să plece. Ieşise în grădină şi era acolo, pe o parte, se uita la ea speriată şi respira sacadat, pieptul ei rotund şi foarte mic sărea ca o minge de ping-pong pe dalele umede, pe dalele pline de melci. Nu ştia ce s-a mai întâmplat, dacă pasărea a supravieţuit sau nu, a trebuit să fugă şi atunci la aeroport, dar ca să prindă avionul, nu să-l aştepte, cert e doar că proprietara nu a supravieţuit, s-a întors după o lună şi jumătate într-o casă pe jumătate goală ca să-şi ia lucrurile şi la revedere de la camera cu două paturi şi două balerine foarte roz lipite discret pe perete. Exact ca nişte fiinţe fragile, izbite, se auzeau picăturile şi fiecare bufnitură puternică o făcea să tresară, îi dădea un imbold ciudat inimii. Dopurile de urechi nu mai reușeau să o ajute.

Dimineaţa, un soare roşu se vedea, cât o monedă de cincizeci de cenţi, pe cerul înnorat, era de la nisipul adus de ofelia peste europa, ofelia, ce nume înecat, îşi spuse. Stătea în staţia de autobuz şi ploaia începuse să cadă mărunt, nu avea umbrelă şi nici gluga nu şi-o puse, îi plăcea ideea că plouă cu nisip din Sahara, poate aşa se transformă şi ea pe sfert într-un beduin, acoperit de văluri şi trăgând după el trist prin deşert o cămilă, autobuzul întârzia, aşa că s-a aşezat pe o bancă şi şi-a pus nişte muzică în căşti, să facă drumul mai uşor, îşi spuse. Trebuia să schimbe chiar două autobuze, aeroportul era situat aproximativ la mama naibii, avea mai bine de o oră de mers până acolo. După ce veni în sfârşit, cu o întârziere de vreo zece minute, ticsit de oameni cu bagaje enorme, de două sau trei ori mai mari decât ei, se chinui să străbată cu el oraşul până la capătul lumii. Numai că traficul era neobişnuit de haotic şi greu, lumea se panicase din cauza ofeliei şi plecase să îşi facă rezerve de mâncare şi de bere sau vin, cei mai slabi de îngeri şi-or fi luat şi vodcă, cine ştie, aşa că la un punct a preferat să coboare. Ce poate fi rău într-o plimbare de 20 minute până la următorul autobuz, nr. 7, ăla ducea direct la aeroport, de ce să mai piardă atâtea minute în trafic, strivită de bagaje, aşa că o luă frumuşel pe jos și avu noroc, autobuzul veni aproape imediat.

Era frumos soarele ăla roşu printre nori, cerul era şi el uşor galben, de la nisip, îşi spuse, îi stă bine lumii cu un deşert deasupra capului, şi chiar îi stătea. La aeroport era plin de oameni, părinţi îngrijoraţi de furtună, deşi încă nu începuse, soţi, soţii, prieteni, aşteptându-şi cunoscuţii, rudele îndepărtate, copiii. S-a uitat peste sosiri, să vadă dacă avionul are vreo întârziere, se uită şi a doua şi a treia oară, ce naiba, mereu o ameţesc toate literele şi cifrele din gări şi aeroporturi, dar nu, îşi dădu seama că într-adevăr avionul nu era pe listă la ora la care ar fi trebuit să aterizeze şi nici la alte ore. Găsi cu greu prin marea de oameni o angajată a aeroportului, întrebă de avionul Berlin-Birmingham, iar domnişoara făcu ochii mari, Berlin-Birmingham, aţi spus ?, nu există deocamdată zbor direct pe ruta aceasta, ba da, sunt sigură, mi-a spus că vine cu un zbor direct, vă asigur că aşa este, am în faţă toate zborurile deservite de aeroportul din Birmingham, iar acesta nu există, lumea de la coadă devenise nerăbdătoare în spatele meu, aşa că am plecat fără să insist. Am stat o vreme pe o bancă din faţa aeroportului, ploaia începuse să cadă mai tare şi tot fumând mi-am zis că nu se poate, că visez, sigur există acel zbor, doar nu sunt nebună. Mi-am scos un măr din geantă, mereu ţineam un măr acolo sau o portocală, şi tot mestecând, tot aiurind și înjurând, mi-am dat seama că are gust de nisip. Sahara, Ofelia, furtună, un trio de succes şi am mestecat în continuare cu spor, gândindu-mă la cine a călcat, s-a căcat sau pișat pe nisipul acela, ce fiinţe s-au născut şi au murit pe sau în el, până când m-au trezit primele rafale de vânt serioase, răscoleau ziare necitite de nimeni şi bilete mototolite.

Luă o navetă rapidă spre oraş, se îngroşa gluma cu furtuna, iar în capul ei răsuna obsedant nu există nu există nu există. A sunat de vreo douăzeci de ori, nu răspundea nimeni, măcar sună, se gândi, dar unde o fi ? Poate tot la Berlin, poate tot pe un aeroport, aşteptând, sau într-un bar cu muzică proastă. A plouat apoi toată ziua, păsări s-au lovit de geam lăsând dâre de apă, nu de sânge, spectacolul era aproape frumos şi cerul galben ca o lămâie stricată, un galben maroniu. Nu mai ţinea minte momentul exact când a adormit, o fi fost cel în care i-a răsunat pentru a mia oară în minte nu există. Când se trezi era deja întuneric beznă în cameră, probabil trecut de 1 noaptea şi nu se mai auzea niciun sunet, nicio picătură. Se uită pe geam şi deasupra licăreau puzderie de stele. Oare trecuse deja furtună ? Îi plăcea să creadă că e de fapt ochiul ei, clipind viclean deasupra lumii înspăimântate. Ofelia, Ofelia, un ochi negru şi adânc, fără capăt, fără milă. Se duse în bucătărie să-şi ia nişte îngheţată, fie vară, fie iarnă, singurul mod de a verifica realitatea şi stabilitatea lumii era să mănânce vreo două-trei îngheţate pe băţ, îngheţată de vanilie cu glazură de ciocolată, avea un stoc de cel puţin douăzeci-treizeci în congelator. Sună din nou, dar nu-i răspunse nimeni, nu-i bai, îngheţata e bună, şi tot mestecând-o aşa îngheţată cum era, fără să aştepte să se topească, îngheţata topită era doar pentru cei slabi, simţi iar nisipul scrâșnindu-i printre dinţi, parcă ar fi spart între ei stele mici, minuscule galaxii. Şi stelele alea de pe cer păreau grăunţe de nisip şi îi plăcea să creadă că Dumnezeu însuşi mănâncă îngheţată şi ne striveşte între dinţi, că şi zborul Berlin-Birmingham era pe undeva pe acolo, în ochiul limpede al furtunii, care o privea obscen, că s-a pierdut undeva între măselele de minte ale Domnului. Se gândea că poate şi lui i se prelinge uneori îngheţată topită pe bărbie, i se strecoară în barbă, şi a făcut atunci un gest complet absurd : a zâmbit, scrâşnind în continuare între dinţi stele mici, galaxii inexistente.

Liniști&co

***

când începe frica, fixez cât de repede pot un punct: o muscă amorţită pe capota unei maşini, urma unei pisici pe zăpadă, o vrabie umplându-se de praf, şi simt cum corpul meu e pe jumătate cuprins de linişte. mâna dreaptă şi piciorul drept nu mai tremură, capul devine uşor și nu-mi mai e frică de moarte. în română, „a-ţi găsi liniştea” e chiar poetic. „ți”-ul ăla înseamnă că fiecare are o linişte a lui. a-ţi găsi liniştea e ca şi cum ţi-ai găsi jumătatea, jumătatea aia extrem de uşoară din tine, care îţi dă o impresie de echilibru.

rănile care se deschid şi se închid singure sunt tot o formă de liniște.

trăiesc într-o bucată de vată, mi-am capitonat pereţii cu straturi pufoase, colorate, care să mă păzească de sunete. culorile nu m-au deranjat niciodată, căptușesc și ele vidul, îl umplu de sens.

în dreptul ferestrei am pus un pendul. înlocuieşte perfect lumea, iar capătul lui rotund, strălucitor, mă emoţionează. e neted şi în strălucirile lui, când lumina cade pieziş, spre după-amiază, lumea se vede atât de limpede încât nu mi-aş dori să o mai văd vreodată altfel.

nu ies decât rareori şi atunci când o fac, e noapte. întunericul e ca vata cu care mi-am capitonat pereţii, rotunjeşte toate zgomotele, le şterge contururile. rămân doar luminile intermitente ale farurilor. îmi cumpăr mâncare şi băutură de la non-stop-uri. îmi mai cumpăr şi ţigări şi, rareori, o sticlă cu lapte.

uneori, mai fur trandafiri din grădinile publice, nepăzite de gardieni. de obicei fur flori aproape trecute, pe jumătate înnegrite de soare. le pun într-o vază. mă uit la ele până nu le mai văd. până când petalele se desprind şi agită imperceptibil praful de pe noptieră.

de când stau aici frica a dispărut. nu mă mai loveşte în partea dreaptă a capului cu dureri şi tremur în toate oasele. mi-e bine. mi-am găsit liniştea şi o cresc ca pe o plantă frumoasă, ca pe un animal de casă. poate ca pe o pisică, deşi pisicile miaună cam mult. liniştea mea doar toarce, chiar şi când nu o scarpin pe burtă. am învăţat-o să nu zgârie. e crescută din mine ca o soră nătângă.

liniştea nu e moarte. e ce se naşte din clipocitul prostesc al stelelor, din păsările de pe firele de înaltă tensiune, din conurile de pin care lovesc trecătorii neatenţi. mi-am întins-o pe pereţi, mi-am pus-o la butonieră. iar moartea s-a ghemuit la mine în poală ca un pui de şoarece. e mică şi roz şi uneori când o mângâi şi o strâng în podul palmei îi pot vedea inima bătând uşor vânătă sub pielea subţire. dacă aş strânge puţin, s-ar sparge ca o boabă de strugure. Ar fi dulce.

Prietenul nostru comun

Mi s-a părut într-o zi că îl văd  la facultate pe A., prietenul nostru comun. Aproape că l-am strigat, dar m-am oprit la timp. Se întorsese pe jumătate să îşi ridice cardul RATB de pe jos şi mi-am dat seama atunci că nu era el. Aceeaşi înălţime, acelaşi păr zbârlit, acelaşi mers de om provenit de pe lună: de la spate ai fi putut băga mâna-n foc că e A.

A doua oară ieşisem în curtea din spate la o ţigară şi mi s-a părut că văd, în mijlocul unei hoarde compacte de studenţi, părul răzvrătit al lui A. venind spre noi. După câţiva metri, mi-am dat seama că nu era el, ci acelaşi personaj  de data trecută.  Sunt mioapă, deh, dar chiar şi cu ochelari tot aş fi crezut că era A. De-atunci i-am spus „Sosia”.

Sosia apărea în cele mai  neaşteptate şi absurde momente. Într-o zi ni s-a întâmplat să ne întâlnim în total de cinci ori cu ea: la metrou, după ce tocmai îl pierdusem, în facultate de două ori ( o dată eu, o dată L.), la toaleta fetelor  şi seara, la cinematograf, unde plecam de obicei să uităm de tristeţe.

Era palidă, mai palidă decât originalul şi nu vorbea niciodată. Ne-a trecut un fior în ziua în care, întâlnindu-ne pentru a nu ştiu câta oară, Sosia a început să ne surâdă fragil şi să ne salute cu o uşoară mişcare a capului. În discuţiile cu L. ajunseserăm să vorbim aproape numai despre ea şi să facem pariuri, dacă sau când va apărea. Cu prilejul ăsta am băut pe banii lui L. un număr semnificativ de cutii de Pepsi.

Sosia nu era fumătoare, aşa că nu aveam niciodată răgazul să stăm câteva minute în preajma ei. Întâlnirile durau puţin, câteva secunde, evaporându-se rapid pe coridoare sau printre oamenii din jur. După mai multe dezbateri cu L, am hotărât să îi răspundem  la salut cu aceeaşi mişcare uşoară a capului. Am încercat şi un zâmbet, dar nu prea ne-a ieşit, ne abţineam să nu râdem isteric.

Sosia nu vorbea niciodată cu nimeni, era o apariţie plutitoare, mergând printre oameni ca Iisus peste ape tulburi, fără să îi atingă. O vreme am crezut chiar că era halucinaţia noastră comună, a mea şi a lui L., dovada că prietenia noastră de douăzeci de ani virase brusc către alte dimensiuni.

Punctul culminant al poveştii a sosit într-o zi de marţi, la un curs fulminant cu doamna Muşat, care nu a mai venit. În mod excepţional îl făceam cu nişte studenţi de la Litere şi aproape că ne-a stat inima-n loc când am intrat şi am văzut-o: stătea cuminte şi citea ziarul. Nu era moartea, ci ceva cu mult mai rău: Sosia.

Cum minutele de aşteptare au devenit o jumătate de oră, apoi o oră, ne-am mutat în curtea interioară, unde am descoperit dezamăgite că Sosia era vorbitoare. Avea o voce suavă, potrivită înfăţişării ei şi  ne spunea că e o zi perfectă pentru a nu face cursuri. Am fost de acord, ne-am aprins o ţigară şi ne-am lăsat duse de valul colegilor doritori de bere. Sosia a rămas în urmă, suavă, cocoţată pe balustrada din piatră de pe care îşi legăna ritmic suavele picioare. De atunci nu ne-am mai întâlnit niciuna dintre noi cu Sosia.

Recent, m-am târât la un festival de film, având straniul sentiment că acolo mă voi întâlni cu un om pe care nu-l mai văzusem de vreo 4 ani. Mă ridicasem pur şi simplu din senin din pat, mă îmbrăcasem şi pornisem într-acolo, într-o seară cu un cer suspect de albastru și prea puține șanse supraviețuire. M-am întâlnit însă cu un om pe care nu-l mai văzusem doar de vreo 3 ani, în loc de 4, anume cu Sosia, blocându-mi suav vederea cu părul ei revoluţionar care acoperea trei sferturi din ecran.

M-am ridicat pe la jumătatea filmului şi am plecat, nu înţelesesem nimic din el. Am ieşit de la MŢR într-o noapte cam geroasă, de un albastru închis, aproape negru, şi am luat-o repejor din loc, fredonând melodii improbabile şi regretând pentru prima dată că nu am întrebat-o pe Sosie care era adevăratul ei nume.

Semne

Ieşisem în ziua aceea la vânătoare. Nu vânam fiinţe vii, animale sau oameni, ci arătări cu pielea rece, camuflate prin crăpături, sub pietre, la umbra marilor copaci: plecasem în căutarea unor semne. Aşa păţeşti când citeşti prea mult Eliade pentru un proiect şi când te mai şi apuci să scrii despre acest alfabet al semnelor care ţi se arată când nu te aştepţi. Era o primăvară tristă şi răcoroasă, cu nori grei atârnând deasupra tramvaiului ca niște fire de electricitate, cu ramuri goale şi negre, udate de ploi. De la înlănţuiri cu umor negru de felul farmacie-Max Bet-pompe funebre, ce insinuează efectele nocive ale viciului, oscilând de la o banală durere de cap şi hipertensiune la o moarte subită hrănită de eşec, la urări de la mulţi ani anonime, acel La Mulţi Ani, Andreea !, scris cu roşu pe un zid de care se sprijineau zeci de cutii de carton abandonate în cartierul Armenesc, oraşul e un depozitar de semne. Desigur, nu lipsesc nici cele obscene, eternele fuck you, pula şi morţii mă-tii din dicţionarul de ziduri, tencuieli coşcovite şi garduri prăbuşite al Bucureştiului.

Ziua aceea începuse bine, cu un şotron desenat la intrarea în Facultate, în care am sărit impecabil şi-apoi întâlnirea cu A., 30 de metri mai încolo, scoasă direct din Cortazar, care m-a făcut să merg mai departe cântând. Fără umbrelă, cu ploaia fină strălucind în jurul meu, am plecat să hoinăresc pe străzile oraşului. Pe bulevardul Carol nu m-au izbit ornamentele clădirilor, aflate într-un incert echilibru, ci impresia unui oraş de zahăr ce se topeşte sub ploaia cu miliarde de picături abia vizibile. Înaintam aşa cu greu prin pelteaua ce mi se-ngroşa la picioare, printre clădirile tot mai mici, sperând să ajung într-un sfârşit pe strada Melodiei. Mergeam destul de des pe Carol in urmă cu 2 ani, când trebuia să las câte-un document la secretariatul de la Ştiinţe Politice, însuşi dracul mă pusese să fac două facultăţi în acelaşi timp, eram un yo-yo ce se plimba zi de zi între ele din inerţie. Mergeam uneori atât de încet, ca să amân cât mai mult momentul întâlnirii cu secretariatul, încât ajungeam să fac drumul şi în 30-40 de minute, să o iau pe străzi lăturalnice sau să fac fotografii “artistice” caselor, blocurilor în ruină sau boschetarilor adormiţi.

Pe fosta Melodiei, ce poartă acum numele insipid Radu Cristian, fusese casa lui Eliade, în locul căreia s-a înălţat în perioada interbelică un bloc modernist. Avea şi o placă pe dânsul în acest sens. Nu o mai luasem niciodată până în acea zi pe acolo şi am constatat surprinsă că imobilul se ţinea bine, mai avea încă soneria  prin care îl puteai trezi noaptea târziu pe portar din somn. Butonul însă lipsea, ca şi portarul, ca şi orice şansă de a te mai întoarce.

Luând-o pe Mântuleasa, îmi imaginam un tunel de corcoduşi şi zarzări înfloriţi, pe care i-aş fi putut atinge dacă m-aş fi ridicat doar un pic pe vârfuri. Dar în primăvara aceea nu era nici urmă de înflorire în tot oraşul, de corcoduşi şi zarzări ce să mai vorbim, dispăruseră de-o mie de ani pe puţin. M-am oprit în dreptul numărului 19 ca să fotografiez scuarul şi Biserica Mântuleasa şi m-am gândit atunci la “19 trandafiri”, de ce tocmai 19 ? Un număr atât de lung, atât de imperfect, dar atât de aproape de perfecţiune. Am mers mai departe, mă gândeam acum la 19 ani ca la o vârstă îndepărtată, şi am dat peste un gard ştirb, din care rămăseseră  doar câteva coloane şi o poartă. Şi nu era orice fel de poartă, ci o poartă spre niciunde. Acolo fusese cândva o şcoală, acum era puzderie de plante crescute sălbatic, revoltă în toată regula, ca şi cum toţi copiii pedepsiţi de profesori ar fi evadat din clase şi ar fi crescut indolenţi pe terenul gol. Mi s-a strâns inima puţin, simţeai cum te înghite, te trage spre el, era un cimitir, un craniu imens şi diform în care intrai printr-o dantură cariată.

Nu mai puteam privi în prăpastie, aşa că mi-am întors privirea spre blocul de vizavi, uşa era doar puţin întredeschisă. Mi-am luat inima-n dinţi, aşa mică cum se făcuse, şi am intrat, fie ce-o fi, nu mă vor da gata nişte pensionari uitaţi de lume şi fără memorie. Geamurile luminatorului fuseseră schimbate pe alocuri cu unele galbene, lumina curgea ca o miere prăfuită peste mâinile mele, peste faţă, peste hainele îmbibate de ploaie. Am urcat şi-am urcat până am dat peste o faţă adormită desenată pe un zid şi 10 ghivece de flori perfect aliniate. Le-am privit cu atenţie şi le-am luat ca pe un prag. N-am urcat mai departe, am coborât încet, învăluită în lumina aceea slabă şi gălbuie ca-ntr-o lămâie şi-am ieşit iarăşi în ploaia abia simţită.

M-am întors pe bulevard şi am luat-o agale înapoi spre Universitate. Nu prea era lume pe străzi, era începutul după-amiezei şi ploaia se oprise în sfârşit. Ţigănci stăteau pe marginea trotuarului, din loc în loc, strigându-şi marfa, hărţuindu-şi clienţii cu voci guturale. Numărul lor creştea exponenţial cu cât te apropiai de Piaţa Rosetti şi chiar acolo, în staţia de autobuz, pe lângă gherete cu ziare, m-a abordat o florăreasă, ultimu’ buchet, domniţă, 10 lei,  mi-am coborât privirea şi am văzut într-o găleată verde, zgâriată, un buchet de trandafiri roşii, foarte mici, am dat să plec, sunt 19, domniţă, 19 la 10 lei, m-am oprit doar o clipă zâmbind, trecusem deja de ea şi am mers mai departe, fără să mă întorc, fără să îi cumpăr buchetul cu ultimii bani. Şi e probabil unul dintre lucrurile pe care astăzi le regret cel mai mult.

Numele mari se fac cu Litere

Stau la Universitate pe o bancă şi mă uit prosteşte la fântâna cu miros de alge putrede. Cam bate vântul, aşa că din când în când stropi insesizabili îmi aterizează pe faţă. Pe aceeaşi bancă, într-un colţ, stă un boschetar. Acelaşi care voise să-i şterpelească lui L. „Schimbarea la faţă a României” acu două săptămâni, când trebuia s-o citim la seminar. Sau poate voia doar s-o împrumute, nu se ştie, cert e că a fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, din care Cioran a ieşit foarte şifonat. Boschetarul e acum liniştit, nu se uită la nimic, nu zice nimic. E chiar aproape suspect de liniştit.

Ţigara mea e la jumătate deja, ceea ce mă face să întru puţin în panică. Nu vreau să mă duc la curs astăzi, să ascult un monolog exasperant despre poemul lui Celan pe care îl facem deja de trei cursuri încoace. Un fel de blabla automat, suprarealist şi interminabil. O bătrânică hrăneşte cu orez porumbeii uscaţi şi murdari ce par replicile în miniatură ale boschetarului de lângă mine.

În fiecare zi, înainte de curs, mă aşez aici şi încerc să gândesc. Să meditez, să mă gândesc la cele ce-au fost, sunt sau vor fi, să scot nişte concluzii şi să fac puţină ordine. Nu-mi iese deloc. Acu’ 2-3 ani mă aşezam zilnic, dimineaţa, la 7.30, nu ştiu cum reuşeam să fiu trează şi funcţională la ora aia, eram un supererou, pe o bancă în Icoanei şi mă gândeam. Probabil aveam mai puţine lucruri şi întâmplări la care să mă gândesc şi era mai simplu. Sau poate aveam un simţ al analizei mai ascuţit, înlocuit acum cu simţul bătăii de câmpi. Un tip aparent normal începe brusc să vorbească singur, la doi paşi de mine. Gesticulează, face ochii mari, spune că nu se va întoarce niciodată şi intră cu un picior în apa din fântână. Nu-l opreşte nimeni. Ţigara a ajuns de multă vreme la filtru, mă ridic, o sting pe coşul de gunoi şi o arunc. Mă duc la magazin să-mi iau şerveţele, nu e niciodată hârtie igienică la Litere, e un lux care nu se pupă cu boemitatea. Trec pe lângă tipul care acum stropeşte cu apă în jurul fântânii şi urlă că şi-a pierdut batista. Mă întristez: n-am avut niciodată batistă.

Nimic nu-ţi dă mai bine impresia de mâzgă existenţială decât scuarul ăsta de la Universitate: o populaţie de boschetari, nebuni şi studenţi trişti cu ochi şi haine mototolite. Viaţa e frumoasă, îmi spun şi nu mă duc la curs. O sun pe L. să văd pe unde e, mereu întârzie homeric, citeşti Iliada şi Odiseea până ajunge ea la vreun curs. Nu era departe. O voi aştepta pe terasa de la matematică. Avea aparatul la ea, aşa că astăzi explorăm facultatea. Bine, zic. Te aştept sus.

Iau liftul de la matematică în care e întuneric. Mă uit în oglindă şi în locul ochilor sunt două găuri mari, neregulate, cu un luciu suspect în mijloc. Nu mă văd când zâmbesc. Ies din lift, ajung pe terasă, îmi aprind o ţigară şi mă uit la porumbei. Sunt peste tot, inclusiv aici, o femeie de serviciu le-a pus nişte pâine pe acoperiş, înmuiată toată de ploaia de aseară. Astăzi arată ca o materie dubioasă scoasă de vreun alcoolic. Pescăruşii sunt infinit mai nobili decât boschetarii ăştia cu pene. Deşi boschetarii sunt şi ei simpatici, au fantezii cu Cioran.

Stăteam minute-n șir acolo privind seara pescăruşii cu burţile luminate de apus. Acoperişul de tablă făcea totul provizoriu şi kitsch, era bine. Mai am destule ore până la venirea serii, chiar şi un examen. Uşa de termopan maroniu scârţâie şi răsare L. cu ţigara deja pregătită. Nu dormise toată noaptea din cauza examenului. Eu mă culcasem la 10 şi dormisem până la 9 ca un prunc. Diferențe.

Ştiam Literele pe de rost, aşa că am luat-o la întâmplare prin Matematică, un construct cel puţin escherian, cu trepte care nu duc nicăieri, chiuvete cărtăresciene pe holuri şi îndemnuri la revoluţie prin băi. Am fotografiat chiar şi ferestre oarbe, ce se deschideau spre un zid, erau frumoase. La un punct am vrut să ne urcăm în pod, dar ne-a luat la rost o femeie de serviciu. Busted. Am coborât pe o scară îngustă şi circulară, ca o cochilie de melc prinsă în corpul masiv al Universităţii. Am răsturnat mopuri şi am fotografiat melancolice Istoria printr-un hublou prăfuit care ne făcea pozele sepia. Un filtru natural. Pe o treaptă, după ce ne bătuserăm vag cu mopurile sus-amintite, am dat peste o inscripţie violetă care ne spunea „mâzgă”, iar L. a conchis, cu un aer sacramental, că doar eu aş fi putut scrie acolo acel cuvânt. Am fost de acord.

Mai erau vreo 20 de minute până la examen, aşa că ne-am urcat iar pe terasă, se apropia seara. Eram la sfârșitul lui noiembrie, perioada aceea când aproape toţi studenţii chiulesc şi doar câţiva nefericiţi ai sorții dau examene parţiale. Coridoarele erau pustii. Am stat desigur acolo sus mai mult de 20 de minute, poate o jumătate de oră, poate o oră, ne apucaseră povestitul şi amintitul, cele mai ridicole maladii ale veacului. Veacului de singurătate, desigur. Aşa că nu ne-am prins că facultatea se umpluse încet-încet de fum şi că toată lumea cobora în goană pe scări speriată. La noi aerul era curat şi rece, aproape tăios, numai bun să-ţi ardă mintea, ca o ţigară proaspăt aprinsă. Nu ne-am mişcat de acolo nici când au început să se audă ţipete şi când unii s-au apucat să spargă geamurile de la Litere şi să le umple de sânge. Vorbeam încontinuu şi ne sprijineam de balustradă, apusul urla roşu în spatele nostru, undeva spre Cişmigiu, iar pescăruşii aveau şi ei pene pline de sânge, burţile lor erau carne vie, aşa cum planau deasupra oraşului. Am stat până când ne-am văzut ieşind de la Litere, L. pe scara principală, cu urme de funingine pe faţă, eu cu M. pe scara laterală de incendiu, înjurând de mama focului că-mi uitasem ghiozdanul în budă.

Scăpasem şi de data asta.

Am coborât apoi râzând să ne cumpărăm ţigări şi să hoinărim prin centrul vechi, pe atunci nu era plin de toate bodegile lumii, iar pe Lipscani un flaşnetar bătrân cu degetele de la o mână lipsă ne-a urat bună seara, bine-aţi venit.

 

Doi într-o barcă

Peste lac şi munţii din jur se prăvălise o linişte grea, de vară. Era cald, aproape înăbuşitor, cu o peliculă fină de nori care lăsa soarele să treacă doar pe jumătate. Ingrid se plictisea şi suporta din ce în ce mai greu căldura. Îşi făcuse un evantai din ziarul financiar pe care Eduard îl cumpărase în ziua aceea din oraş, înainte de plecare. Pentru Eduard, locul acela era un adevărat festin: verdeaţă, aer curat, vreo 10 grade în minus faţă de capitală, deşi tot era al naibii de cald chiar şi aici. De vreo 6 zile aveau parte de temperaturi anormale. Văzând-o pe Ingrid că se tot agită şi jumuleşte nervoasă paginile ziarului ca să se răcorească, îi veni ideea să se plimbe cu barca pe lac. Sigur e mai răcoare acolo, atât de aproape de apă, mai adie un vânt, îi mai gâdilă pe spinare un mic curent de aer.

Zis şi făcut. Ingrid nu era greu de urnit. Trebuia doar să spui cuvântul „răcoare” şi ochii i se aprindeau încântaţi. Stai să-mi iau câteva lucruri, să nu ne prindă vreo ploaie. Nu se anunţase nicio ploaie în ziua aceea, era doar o peliculă subţire care nu prevestea nicio furtună, dar o lăsă să-şi facă mendrele, le ştia deja prea bine. După o jumătate de oră, trase una dintre bărcile aliniate pe mal mai la o parte şi o invită pe Ingrid cu bagajul  destul de voluminos şi drăgălaş prin ridicolul lui să se urce în ea. Împinse zdravăn de un capăt al bărcii, îşi luă avânt, sări la rândul său în ea şi se aruncă asupra celor două vâsle mici vopsite roşu aprins. Cinci-şase lovituri rapide şi gata, se depărtaseră deja suficient de mal, putea încetini ritmul şi bucura de peisaj.

Ingrid era în continuare agitată. Se fâţâia abia simţit în barcă, ba la stânga, ba la dreapta, pe scândura subţire cu rol de scaun. Purta eşarfa ei ou de raţă aproape transparentă şi un mic pulover verde smarald peste bluza uşoară de vară. Crezuse că-i va fi frig.

-Dragă, dar e mai cald aici decât pe mal, spuse ea în sfârşit ţâfnoasă. N-am rezolvat nimic cu barca, mai bine stăteam acolo.

– Stai puţin, nici n-am ajuns în mijlocul lacului, o să fie mai răcoare, o să vezi. Ai şi tu răbdare.

– Fie, da’ mă îndoiesc. Mereu mă tragi după tine în plimbările tale duse cu pluta.

-Nu e nimic dus cu pluta în a te plimba cu barca. Toată lumea face asta.

-Da, dar eu nu ştiu nici măcar să înot, la asta te-ai gândit? Ce mă fac dacă se întâmplă ceva?

-Ştiu eu, te voi salva dacă e cazul, fii fără grijă.

Ingrid nu mai spuse nimic, îşi scoase tacticos o ţigară şi începu să-şi facă vânt cu bucata din ziar făcută franjuri.

Eduard înaintase considerabil pe suprafaţa lacului, erau aproape de mijlocul lui şi într-adevăr, o pală de vânt venită din senin de pe munţii din jur agită dintr-odată eşarfa ou de raţă a lui Ingrid.

-Ce vânt rece, mi-a îngheţat spatele! spuse Ingrid nervoasă, potolindu-şi eşarfa şi punându-şi înapoi puloverul smarald ce se asorta cu siluetele brazilor din apropiere.

-Păi adineauri te plângeai de cald.

– Da, iar acum e prea frig, am transpirat şi-o să răcesc!

Eduard nu mai spuse nimic, deja nu mai asculta decât ţipetele lăstunilor pe deasupra apei. Abandonase ramele şi îşi aprinsese o ţigară. Era bine. Cu Ingrid se obişnuise, pentru ea temperatura ideală era greu de atins.

– Şi să nu îndrăzneşti  să spui iar că sunt răsfăţată! E dreptul meu să mă plâng şi să fiu aşa cum sunt.

Eduard zâmbi uşor, stinse mucul de ţigară în apă şi îl puse într-o conservă goală rămasă de cine ştie când în barcă. Se apucă iar de vâslit, cu şi mai multă poftă.

Ingrid se apleca din când în când puţin peste marginea bărcii. Se mai calmase şi făcea eforturi evidente să se bucure de moment:

-Ce-o fi acolo jos? Or fi peşti în lacul ăsta? se întreba ea şi clipea des, plângându-se totuși un pic în sinea ei de frig.

Cu cât mergeau mai la nord, spre poalele vârfului cel mai înalt, cu atât vântul se înteţea. O rafală, două rafale şi fââââșșșt, pălăria lui Ingrid ateriză pe suprafaţa apei.

-Nu pot să cred! Întoarce-te! Întoarce-te, n-auzi?

-Ce păţişi?

-Tu chiar nu vezi, mi-a zburat pălăria!

Iar Eduard trebui să rotească barca şi să se întoarcă. Cu pălăriile lui Ingrid nu era de glumit.

-Hai, apropie-te şi mai mult, n-am cum s-o iau aşa.

Mai era vreo jumătate de metru, dacă nu chiar mai mult,  până la pălăria ce plutea indiferentă, verde praz, aşa că Ingrid se aplecă destul de mult peste margine. Doar câţiva centimetri despărţeau faţa ei de suprafaţa apei şi i se făcuse un pic frică. Absorbită de lacul strălucitor şi de pălărie, îşi ridică uşor și un picior. Se dezechilibră, eşarfa se agită scurt şi bâldâbâc, se răsturnă cu tot cu barca lor mică în apă.

Mai departe nu ştim ce s-a întâmplat cu cei doi îndrăgostiţi şi dacă Eduard a reuşit să salveze şi fata, şi pălăria. Cert este că barca poate fi găsită şi în prezent pe malul lacului, aliniată lângă toate celelalte bărci, câteva zeci, aflate la dispoziţia turiştilor. Se prea poate chiar să mă fi plimbat şi eu cu ea, fără să-mi dau seama.

Printre localnici circulă de asemenea vorba că în unele nopţi se pot vedea, spre versantul din nord, puzderie de bule la suprafaţa apei. Dacă te apropii puţin, se aude chiar un sunet subţire, aproape feminin, vorbind repede şi supărat. Le-am văzut şi eu o dată şi m-am mirat. Iar în nopţile cu lună plină, localnicii (care, aparent, nu dorm niciodată) spun chiar că, dacă te uiţi atent în apă, poţi vedea o faţă de femeie tânără cum se apropie cu ochi mari de suprafaţă, încercând să ghicească ce se află dincolo  de pelicula subţire. Asta, mărturisesc, nu am văzut. Poate şi pentru că nu mă interesează câtuşi de puţin.

O moarte subită

Nu era un medic ca toţi ceilalţi, fiindcă nu extrăgea nici dinţi, nici gloanţe sau alte corpuri străine, nu vindeca nici inimile şi cu atât mai puţin sufletele, ci opera mai degrabă pacienţi deja morţi, fetuşi închişi în borcane şi aliniaţi de-a lungul pereţilor biroului său eterizat şi foarte alb sau stranii animale împăiate. Ca-n fiecare noapte, doctorul nu putea dormi, se plimba cu paşi apăsaţi prin încăpere, studiind îndeaproape gresia, jocul liniilor, al vieţilor şi al morţilor, trântindu-se din când în când într-unul din fotoliile sale pluşate, două la număr, şi turnându-şi un pahar revigorant dintr-o paletă nici prea vastă, dar nici restrânsă, decentă, de băuturi alcoolice. Ceasul sună deja ora unu, era încă devreme, iar în noaptea respectivă  exponatele sale erau neobişnuit de tăcute, deşi nu întru totul mute, în orice caz mult mai tăcute decât altădată, astfel încât nu găsea nicio scuză pentru a scăpa de gândurile sale şi de cadavrul din camera alăturată. Aşa că, deşi încercă în repetate rânduri să reînnoade discuţii anterioare, fie cu nr.515, fie cu nr. 23 sau cu sine însuşi, trebui să se dea bătut şi să îmbrace halatul său alb, impecabil.

Cazul nu era deloc uşor, pacientul era suspectat de o moarte subită. Şi într-adevăr, cercetându-i fişa, nu reuşi să descopere vreo cauză evidentă sau măcar posibilă  a morţii. Individul fusese pur şi simplu sănătos tun. Se hotărî să înceapă cu analiza căilor respiratorii şi a tubului digestiv, pentru a depista eventualele efecte ale unor otrăvuri solide sau gazoase. Sub lumina opalescentă a neonului, carnea căpătase irizaţii sidefii, multicolore, iar ochii doctorului distingeau cu dificultate, sub greutatea luminii, reţeaua arborescentă de tuburi elastice şi pline ce fugeau necontenit sub atingerea ustensilelor sale metalice, ca şi cum contactul cu metalul rece ar mai fi putut încă trezi asemenea reacţii în carnea lipsită de orice fel de căldură.

În chip neaşteptat, găsi căile respiratorii obturate de o substanţă necunoscută; extrăgând respectiva substanţă din corp şi despărţindu-i particulele spre o observa mai bine sub microscop, îşi dădu seama, mai mult năucit decât uimit, că erau de fapt cuvinte, rotunde şi colorate, rostogolindu-se ca nişte bile, ciocnindu-se neîntrerupt sub privirile sale înceţoşate de nesomn. Nu luă în seamă primele cuvinte, prea mici prin masa lor pentru a fi produs prin apăsarea traheei moartea pacientului, aşa că îşi continuă căutarea în vederea găsirii cauzei primei a acelei morţi subite şi neliniştitoare. Nu trecu mult timp şi descoperi, vâscos, ascuns undeva în apropierea inimii, un cuvânt de o masă înspăimântătoare, depăşind orice imaginaţie şi putinţă de înţelegere. Nu era diferit doar ca masă, ci şi ca textură, neîndoielnic trebuie să fi fost şi ca sunet, dacă n-ar fi fost întru totul imposibil de pronunţat. Căută înfrigurat prin toate dicţionarele, însă nu găsi absolut nimic asemănător, în mod cert, cuvântul era străin tuturor limbilor cunoscute, vii sau moarte, astfel încât, după câteva nopţi de nesomn, trebui să constate în certificatul de deces că moartea se datorase unui cuvânt cu neputinţă de imaginat şi cu greutatea de 21 de grame.